Șprițul atunci și acum

(Guest post – Diana Pavelescu, Wine Ambassador)

Șpriț (spritz/gespritzt) este un cuvânt ce provine din germană, la fel și obiceiul de bea vinul în acest fel, pe care îl găsim în toate fostele regiuni ale imperiului austro-ungar.

Șprițul a fost una dintre primele noțiuni legate de modalitatea de a bea vinul cu care am intrat în contact. Am avut bonă doar până am început să merg la creșă, după care eram cu unul din părinți sau cu ambii, în funcție de schimbul în care lucra tata. Îmi plăcea să merg cu el în vizite, avea prieteni interesanți și mi-aduc aminte că erau însoțite de vin făcut în casă, în jurul căruia se creau întotdeauna discuții despre felul cum a fost făcut. Nenea Cuculescu, basarabean venit în România cu valul celor fugiți din calea ocupației sovietice, familie înstărită, avea în pivnița casei din Târgul Peștelui din Sibiu câteva budane imense. Așa mi se păreau mie atunci când ne-a arătat cum le dezinfectează cu sulf, niște batoane galbene care ardeau, fumul ne spunea, curăță butoiul însă era foarte înecăcios și mirosea groaznic.

Totdeauna șprițul era favoritul tatei, fiindcă spunea că îți dă prilejul să povestești mai mult, înainte să fii nevoit să pleci din cauză că ai atins limita. Jumi-juma era rețeta lui pentru un șpriț de calitate care de obicei era făcut cu sifon. Mai am într-un colț de memorie niște amintiri îndepărtate, niște imagini de când mergem la câte o grădină de vară. Mi-aduc aminte pietrișul de pe jos, mesele și scaunele din scânduri subțiri pe structură metalică, unde chelnerii ne aduceau într-o frapieră cu picior o sticlă de vin și un sifon comandată ”o baterie”.

Mai târziu, după ce am început să lucrez în industria băuturilor, am descoperit și rețeta corectă de a face un șpriț. Întotdeauna pui apa minerală prima în pahar după care o îmbunătățești cu vin, fiindcă este păcat să strici vinul punând apă peste el.